E poate strigătul ăsta ciudat
cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă
strigătul strident al ceştilor goale
al răsăritului de soare
al albului perdelelor
ce mă împinge spre aceeaşi monotonie
a castelului de cărţi
a jocului de noroc
şi a fumului în care mă pierzi
sau poate e sângele revărsat
care spală mii de cuvinte
până le descompune în molecule
în gânduri răvăşite ce uită
de ce au venit
şi mai sigur e izbitura
vieţii care se teme să nască
zodii de foc
limbaj învechit şi înfierat
ce clatină orizontul
zi de zi...
