Vreau sa ne batem in duel!

Teatrul InDArt va invita

Luni 29 martie la o noua reprezentatie cu premiera

Ursul de A.P.Cehov

Un fin observator al epocii in care trăieste, Cehov face o analiza psihologica si morala, satirizand două personaje emblematice ale Rusiei rurale.

In distrubutie: Silvia Simion, Bogdan Gagu, Dan Simion

Regia

Damian Crismaru


In parteneriat cu Dream Cafe Club, Iron City Club, PORT.ro, Ghidul Oraselor si Radio Romania Cultural spectacolul are loc in Iron City de la ora 21:00.

Str. Blanari nr. 21

Intrarea 10 lei

Spectacol neconventional in spatiu neconventional

Stagiunea Teatrului InDArt continua VINERI 19 martie ora 21:00 cu piesa Cercei cu diamante de Sorin Teodoriu.

InDREAM CAFÉ CLUB

In parteneriat cu DREAM CAFE, PORT.ro, Ghidul Oraselor, si Radio Romania Cultural, spectacolul are loc in DREAM CAFE de la ora 21.


Intrarea se face cu rezervare la nr 0723 208481



Stagiunea Teatrului InDArt continua luni 15 martie cu piesa Cercei cu diamante de Sorin Teodoriu.

Proiectul Cercei cu Diamante este un spectacol de regie şi teatru neconvenţinal care aduce în faţa spectatorilor zbateri specifice fiinţei umane. Pus in fata situatiei dificile de a alege omul trece prin cele mai ciudate trairi. O data facuta alegerea aceasta se transforma la fiecare gand. Spectacolul ofera posibilitatea spectatorilor de a vedea cele doua drumuri ale alegerii.

In distrubutie: Silvia Simion, Cristi Vasilica, Alexandra Popa, Mihai Ene, Cristina Pipias, Alexandra Mirescu, Edy Bot, Natalia Martian, Cristina Gagu, Loredana Rudaru,Irina Boghiu, Ramona Stoica

Regia: Bogdan Gagu si Dan Simion.



Intrarea 10 ron

Fila de poveste - Ziua plângerii

Înţelepţii ne-au interzis atunci să mai cântăm la lira. Au spus că este cel puţin periculos, dacă nu chiar fatal să evocam cu ea trecutul. Au existat, bineînţeles şi câţiva opozanţi care au format grupuri şi societăţi ascunse care îşi desfăşurau adunările in peşteri. Acolo, unde toată istoria noastră a început, unde am intrat secole de-a rândul pentru a ne ruga, unde stau ascunse cele mai profunde secrete ale noastre.Şedintele lor aveau loc pe o beznă profundă cauzata pe de o parte de teama de a nu atrage atenţia iar pe de alta parte de marea criză de lumină prin care neamul nostru trecea. In nopţile de iarna cântecul lor se auzea în toata pădurea. De cele mai multe ori abia îl puteai desluşi, astfel încât Înteleptii au crezut mult timp ca este doar şuieratul vântului.
...
Se împlinea un an de la groaznica bătalie în care un sfert din popor pierise...Era toamna iar noi am început să adunăm frunze pentru a face cruci. Căpeteniile Întelepţilor păreau tolerante la acţiunile noastre, iar asta ne făcea să speram că vom putea respecta tradiţia într-o astfel de zi...numai de cântecul lirei ne era teamă să aducem vorba. Ne-am strâns în mijlocul pădurii pentru a ne plânge morţii: primii au sosit Bătrânii, fiecare cu câte un bulgăre de pământ in mână, apoi au ajuns soţiile celor răpuşi, cu braţele pline de frunze. S-au aşezat în tăcere pe doua rânduri, luându-şi porţia de lumină. Într-un târziu au venit şi ultimii vlăstari ai neamului blestemat: şapte tineri orfani cu ochii goi. Privirile erau aţintite asupra lor: purtau în frunte semnul care îi înfricoşa pe toţi, semnul finalului de poveste. Eu stateam departe, poate prea departe, dar deja era un obicei să fiu marginalizat. În definitiv, taberele erau deja făcute iar eu nu îmi găseam locul în niciuna dintre ele. Am ales să fiu observatorul detaşat, care cunoaşte toate greşelile însă refuză să ia atitudine. Asta era singura cale de a mi se permite să văd totul, oricare ar fi fost deznodământul poveştii iar ăsta era idealul meu de tânar netrebnic. Aproape că adormisem când am simţit apropierea lui Thamyras: copacii au început să murmure cântece de dor iar emoţiile asistenţei aproape că puteau fi zărite plutind ca ceaţa în toată valea. Nu mai avea nici pe departe strălucirea din tinereţe: ochii îi erau lipsiţi de orice licărire, hainele îl asemănau cu un călugăr ponosit, mersul era greoi...renunţase deja de ani buni să mai poarte coroana şi sceptrul. Cu toate astea, mulţimea îi sorbea nesătioasă fiecare mişcare, fiecare respiraţie, fiecare foton... Dacă mă gândesc mai bine şi mie mi s-a părut impresionant...dar nu aş şti să vă spun de ce. Poate fiindcă ştiam povara pe care o poartă pe umeri şi că ar fi putut alege să fuga de ea. În definitiv, cine îşi asumă răspunderea de a conduce un neam către moarte?