Clipa

Clipa asta are ceva din farmecul unui oras pierdut
o cetate veche de care am aflat din povestile bunicilor
sarutul asta are o aroma de inceput de lume
papilele imi tresalta de necunoscut

Ma visez intr-un timp straniu
in care secundele au alt sens
teribila incercare sa lupti cu ingerii
ceva a rasturnat lumea asta

Te regasesc printre mormane de sperante
mereu mi-a placut cautarea
dar azi strang picaturi de vise
si le inchid intr-un spatiu doar al nostru

Timpul nu mai sterge, doar arhiveaza

Te voi iubi
Chiar daca voi picta campuri de bataie
Pline de sabii insangerate
Si ingeri care cersesc mortea

Filă de poveste - Ziua plângerii

Înţelepţii ne-au interzis atunci să mai cântăm la lira. Au spus că este cel puţin periculos, dacă nu chiar fatal să evocam cu ea trecutul. Au existat, bineînţeles şi câţiva opozanţi care au format grupuri şi societăţi ascunse care îşi desfăşurau adunările in peşteri. Acolo, unde toată istoria noastră a început, unde am intrat secole de-a rândul pentru a ne ruga, unde stau ascunse cele mai profunde secrete ale noastre.Şedintele lor aveau loc pe o beznă profundă cauzata pe de o parte de teama de a nu atrage atenţia iar pe de alta parte de marea criză de lumină prin care neamul nostru trecea. In nopţile de iarna cântecul lor se auzea în toata pădurea. De cele mai multe ori abia îl puteai desluşi, astfel încât Înteleptii au crezut mult timp ca este doar şuieratul vântului.
...
Se împlinea un an de la groaznica bătalie în care un sfert din popor pierise...Era toamna iar noi am început să adunăm frunze pentru a face cruci. Căpeteniile Întelepţilor păreau tolerante la acţiunile noastre, iar asta ne făcea să speram că vom putea respecta tradiţia într-o astfel de zi...numai de cântecul lirei ne era teamă să aducem vorba. Ne-am strâns în mijlocul pădurii pentru a ne plânge morţii: primii au sosit Bătrânii, fiecare cu câte un bulgăre de pământ in mână, apoi au ajuns soţiile celor răpuşi, cu braţele pline de frunze. S-au aşezat în tăcere pe doua rânduri, luându-şi porţia de lumină. Într-un târziu au venit şi ultimii vlăstari ai neamului blestemat: şapte tineri orfani cu ochii goi. Privirile erau aţintite asupra lor: purtau în frunte semnul care îi înfricoşa pe toţi, semnul finalului de poveste. Eu stateam departe, poate prea departe, dar deja era un obicei să fiu marginalizat. În definitiv, taberele erau deja făcute iar eu nu îmi găseam locul în niciuna dintre ele. Am ales să fiu observatorul detaşat, care cunoaşte toate greşelile însă refuză să ia atitudine. Asta era singura cale de a mi se permite să văd totul, oricare ar fi fost deznodământul poveştii iar ăsta era idealul meu de tânar netrebnic. Aproape că adormisem când am simţit apropierea lui Thamyras: copacii au început să murmure cântece de dor iar emoţiile asistenţei aproape că puteau fi zărite plutind ca ceaţa în toată valea. Nu mai avea nici pe departe strălucirea din tinereţe: ochii îi erau lipsiţi de orice licărire, hainele îl asemănau cu un călugăr ponosit, mersul era greoi...renunţase deja de ani buni să mai poarte coroana şi sceptrul. Cu toate astea, mulţimea îi sorbea nesătioasă fiecare mişcare, fiecare respiraţie, fiecare foton... Dacă mă gândesc mai bine şi mie mi s-a părut impresionant...dar nu aş şti să vă spun de ce. Poate fiindcă ştiam povara pe care o poartă pe umeri şi că ar fi putut alege să fuga de ea. În definitiv, cine îşi asumă răspunderea de a conduce un neam către moarte?

Multumesc!

Este pentru prima data dupa multi ani cand chiar imi doresc sa imi serbez ziua. Si poate pentru prima data cand simt ca nu a trecut degeaba inca un an din viata.
Acum realizez ca an de an de fapt am avut ce serba, dar am fost oarba...cea mai mare realizare a acestui an este ca in sfarsit vad si ma bucur de toate lucrurile minunate pe care le am in viata mea.

Imperfect

Din degetele astea scrijelite
a incetat sa mai curga sange
tasneste doar lava incandescenta
franturi de inceput de lume
pulbere din nasterea omenirii
Astept asfintitul si uitarea cuvintelor
izbavirea finala si plansul fara sens
curg, inflorind ici si colo stele imperfecte
cu laturi lipsa, cu sclipiri stinghere
prinse intr-un vartej al mortii
inca din clipa exploziei neantului

Din neam de caprioare - fragment

Nimeni nu îşi aminteşte cum a început războiul, aşa cum lumea nu deosebeste primul fulg de nea de cei care îl urmează.

Candva eram un trib liniştit...lira ne era mamă iar sunetul ei ne învaţa să urmăm mereu calea binelui. Prima poveste despre Înţelepţii care subjugau lumea ne-a spus-o un Inorog, dare grozăviile istorisite au trecut drept legende ale unui timp ce nu ne putea ajunge din urmă. Pe atunci toate frunzele din ţinutul nostru erau verzi iar copiii se năşteau neatinşi de stigmatul ce acum va duce la pierirea noastră. Apoi poveştile despre o altă lume au început să sosească din ce în ce mai des. Câţiva au inceput să creadă în ele. S+au aventurat în călătorii din care nimeni nu se mai întorcea...Asta până la Doris.

Dimineaţă

E poate strigătul ăsta ciudat
cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă
strigătul strident al ceştilor goale
al răsăritului de soare
al albului perdelelor
ce mă împinge spre aceeaşi monotonie
a castelului de cărţi
a jocului de noroc
şi a fumului în care mă pierzi
sau poate e sângele revărsat
care spală mii de cuvinte
până le descompune în molecule
în gânduri răvăşite ce uită
de ce au venit
şi mai sigur e izbitura
vieţii care se teme să nască
zodii de foc
limbaj învechit şi înfierat
ce clatină orizontul
zi de zi...